Primele mele amintiri despre Sărbători îmi readuc în minte obiceiuri foarte diferite de cele de azi.
...Deci Sărbătorile. Aşteptate. Dorite. Vesele.

Începeau cu scrisorele adresate părinţilor: "Dragă mamă şi dragă tată", mereu aceleaşi şi lipsite de fantezie, dar pline de bune intenţii: am să fiu bun, am să fiu ascultător, vă iubesc etcetera. Încă mai păstrez câteva, împreună cu carnetele de note din clasele întâi şi a doua primară.

Deschiderea oficială avea loc în seara de 24 decembrie. Cina de ajun. Şi scena nativităţii (Presepe). Mai bine zis Presepio. La care munciseră mult timp, copii şi părinţi. Culeseseră arăriel de pe câmpii şi din grădinile oraşului. Personajele din Presepio erau păstrate de la un an la altul, la fel ca şi căsuţele ţăranilor, oile păstorilor, cei trei regi magi, Maica Domnului cu mantaua albastră şi Sfântul Iosif care, nu ştiu de ce, era chel, poate pentru a-l face să arate ca o persoană în vârstă şi imun la tentaţiile cărnii. Şi pruncul. Pruncul Isus, un corpuşor gol sau abia acoperit pentru a ascunde sexul.

...Odată terminată cina, copiii recitau o poezioară sau citeau o scrisorică. Apoi mergeau la culcare şi erau treziţi cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Se forma un mic alai în frunte cu copilul cel mai mic, care îl purta pe pruncul Isus şi îl aşeza în leagănul păzit de vacă şi de măgăruş. Ceremonia se termina aici şi ne duceam din nou la culcare, dar nu era uşor să adormi din nou şi pentru că se ştia că la trezire vom găsi cadourile.

Cu toate acestea, cadourile de Crăciun erau puţin importante. O păpuşică pentru fete iar pentru băieţi, jocul gâştii sau Meccano, care era la modă la acea vreme şi ne obişnuia cu o manualitate foarte încurajată de profesori la şcoală.

Cei mari, părinţi şi alte rude sau prieteni, nu îşi dăruiau cadouri unii altora, nu exista acest obicei. Bradul de Crăciun ne era complet necunoscut şi însuşi Moş Crăciun - cel puţin în regiunile din Centru şi din Sud- nu exista. Ajungeau câteva ecouri vagi de la cunoscuţii care locuiau la Milano şi Torino. De la Roma în jos nu se ştia de moş Crăciun.

Primele mele amintiri despre sărbători sunt însoţite de tradiţii foarte diferite faţă de cele din ziua de azi.
…Aşadar sărbătorile. Aşteptate. Venerate. Pline de veselie.

Totul începea cu scrisoricile trimise către părinţi, dragă mămico şi tăticule, în fiecare an la fel, fără cine ştie ce imaginaţie. Pline de frumoase promisiuni: o să fiu bun, ascultător, vă iubesc, şi tot aşa. Încă mai păstrez una din ele laolaltă cu carnetele de note din clasele întâi şi a doua.

Oficial, sărbătoarea începea în seara de 24 decembrie. Cina din ajun. Şi scena în miniatură a Naşterii Domnului. Uneori chiar mai mare. Munciseră pe brânci la ea, copii dimpreună cu părinţi. Culesesem florile de “barba împăratului” de pe pajişti şi de prin grădini. Personajele scenei se păstrau de la un an la altul, la fel şi bordeiaşele ţăranilor, oile păstorilor, cei trei crai, Maica Domnului cu veşmântul ei albastru şi Sfântul Iosif, care nu ştiu de ce era făcut chel, poate ca să-i dea un aspect de om împovărat de ani şi care nu poate fi atins de ispitele cărnii. Şi copilaşul. Copilaşul Iisus, un corpuşor golaş sau foarte puţin acoperit pentru a-i ascunde sexul.

…La sfârşitul cinei, copiii recitau o poezioară sau citeau vreo scrisorică. După aceea se duceau să se culce şi erau treziţi cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Se încropea un mic alai, avându-l în frunte pe copilul cel mai mic, care îl ducea pe copilaşul Iisus şi îl aşeza în leagănul vegheat de vacă şi de măgar. Astfel, ceremonia lua sfârşit şi ne duceam la loc să ne culcăm, dar nu era uşor să ne ia somnul, mai ales fiindcă ştiam că la sculare aveam să găsim darurile.

Cadourile de Crăciun erau însă simple. O păpuşică pentru fete, iar pentru băieţi un joc cu zaruri sau o jucărie mecanică ce era atunci la modă, care dădea copilului dibăcia încurajată de învăţătorii de şcoală din acele vremuri.

Bunicii, părinţii, precum şi alte rude sau prieteni nu schimbau cadouri între ei, nu exista tradiţia asta. De altfeşl, nici nu se pomenise de vreun pom de Crăciun şi nici de Moş Crăciun – cel puţin în regiunile de Centru şi Sud. Mai prindeam din când în când nişte zvonuri nelămurite de la cunoştinţele care locuiau la Milano şi Torino. Dar de la Roma în jos nu se auzise nimic despre Moş Crăciun.

Primele mele amintiri despre Sărbători mă poartă înapoi în timp, în vremuri cu obiceiuri atât de diferite de cele din ziua de azi.

…Aşadar, Sărbătorile. Aşteptate. Râvnite. Pline de bucurie.
Începeau cu scrisorelele către părinţi, dragă mămică şi dragă tăticule, aceleaşi dintotdeauna, lipsite de imaginaţie. Pline de intenţii bune: o să fiu cuminte, ascultător, vă iubesc şi aşa mai departe. Păstrez şi acum câteva, în carnetele de şcolar din clasa întâi şi a doua.

Oficial, Sărbătorile debutau în seara de 24 decembrie. Cu cina de ajun. Şi ieslea. De fapt, scena naşterii Mântuitorului. La care trudiseră cu toţii, părinţi şi copii. Fuseseră să culeagă otrăţelul la ţară şi în parcurile din oraş. Personajele din scena naşterii erau păstrate de la un an la altul, la fel şi căsuţele ţăranilor, mioarele păstorilor, cei trei Regi Magi, Sfânta Fecioară cu a ei mantie azurie şi Sfântul Iosif, care nu ştiu cum de era pleşuv, poate ca să pară mai vârstnic şi neispitit de poftele trupeşti. Şi pruncul. Pruncul Isus, un trupşor gol ori acoperit de-abia, cât să i se ascundă sexul.

… După cină, copiii recitau o poezioară sau îşi citeau scrisorica. Apoi se duceau la culcare şi erau treziţi cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Ne-adunam într-un mic cortegiu condus de copilul cel mai mic, care îl ducea pe pruncul Isus şi îl aşeza apoi în leagănul vegheat de bou şi de măgăruş. Iar cu asta, ceremonia se încheia şi ne întorceam la culcare, dar somnul ne venea greu, ştiind că la trezire ne aşteptau darurile.

Darurile de Crăciun erau pe-atunci modeste. Câte-o păpuşă pentru fetiţe, iar băieţilor câte-un „Jocul gâştei” sau „De-a constructorul”, la modă pe-atunci, menite să dezvolte îndemânarea atât de preţuită de învăţătorii de la şcoală.

Cei mari, părinţi sau alte rude şi prieteni, ei nu obişnuiau să-şi facă daruri.
Bradul de Crăciun ne era de-a dreptul străin, iar Moş Crăciun nici nu exista, cel puţin în regiunile din centru şi din sud.
Doar câte-un zvon mai răzbătea de la cunoştinţele care locuiau la Milano sau Torino. Mai jos de Roma, nu se auzise de Moş Crăciun.

Primele mele amintiri despre Sărbători mă poartă cu gândul la obiceiuri foarte diferite de cele de astăzi.
... Aşadar Sărbătorile. Aşteptate. Dorite. Pline de bucurie.

Începeau cu scrisorile, adresate părinţilor, dragă mamă şi dragă tată, mereu aceleaşi şi cu puţină fantezie. Pline de intenţii bune: voi fi cuminte, voi fi ascultător, vă iubesc et cetera. Încă mai am câteva împreună cu carnetele de note din clasa întâi şi a doua primară.

Începerea oficială avea loc în seara de 24 decembrie. Cina din ajun. Şi staulul. Sau mai degrabă ieslea. Munciseră mult timp, copii şi părinţi. Culeseseră iarbă catifelată de pe câmp şi din grădinile oraşelor. Personajele ieslei erau păstrate de la un an la altul, la fel şi căsuţele ţăranilor, oile păstorilor, cei trei Regi magi, Sfânta Fecioară cu mantia albastră şi Sfântul Iosif care, nu ştiu de ce, apărea chel, poate pentru a-i da o înfăţişare de persoană în vârstă şi fără tentaţiile cărnii. Şi pruncul. Pruncul Isus, un trupuşor gol sau abia acoperit pentru a-i ascunde sexul.

... După cină, copiii recitau o poezioară sau citeau scrisoarea. Apoi mergeau la culcare şi erau treziţi cu câteva minute înainte de miezul nopţii. Se forma un mic cortegiu cu copilul cel mai mic în frunte, care îl purta pe pruncul Isus şi îl aşeza în leagănul vegheat de vacă şi de măgar. Ceremonia se termina şi ne duceam iar la culcare, dar nu era uşor să adormim din nou deoarece ştiam că la trezire vom găsi darurile.

Darurile de Crăciun erau totuşi puţine. O păpuşă pentru fete iar pentru băieţi, un joc de zaruri sau o jucărie mecanică, în vogă pe vremea aceea, care îi obişnuia cu o îndemânare foarte încurajată de învăţătorii de la şcoală.

Cei mari, părinţii, alte rude şi prietenii, nu-şi făceau daruri între ei, nu era obiceiul. Pomul de Crăciun ne era cu totul necunoscut iar Moş Crăciun – cel puţin în regiunile din Centru şi din Sud – nu exista. Câte un ecou vag ne sosea de la cunoscuţii care locuiau în Milano şi Torino. De la Roma în jos, nu se ştia nimic despre tataia Crăciun.

Cele dintâi amintiri pe care le păstrez despre sărbători mă poartă cu gândul la obiceiuri foarte diferite de cele din zilele noastre.
... Aşadar sărbătorile. Aşteptate. Dorite cu ardoare. Pline de bucurie.

Începeam cu scrisorele adresate părinţilor, dragă mamă şi dragă tată, mereu la fel, lipsite de imaginaţie. Pline de intenţii bune: o să fiu bun, o să fiu ascultător, vă iubesc, etc. Mai păstrez vreuna rătăcită împreună cu carnetele de note din clasa întâi şi a doua.

Deschiderea oficială venea în seara de 24 decembrie. Cina din ajun. Şi ieslea. Ieslea de Crăciun. Lucraseră mult la ea, părinţi şi copii deopotrivă. Adunaseră arăriel de pe la ţară şi de prin grădinile oraşului. Personajele ieslei erau puse la păstrare de la un an la altul, căsuţele ţăranilor, oile păstorilor, cei trei magi, Maica Sfântă cu pelerina ei albastră şi Sfântul Iosif, care nu ştiu de ce, dar era chel, poate pentru a-i da un aspect de om bătrân, fără tentaţii trupeşti. Şi pruncul. Pruncul Isus, un trupuşor gol şi abia acoperit ca să-i ascundă sexul.

După ce se termina cina copiii recitau o poezioară sau citeau scrisorica. Apoi mergeum la culcare şi erau treziţi cu puţine minute înainte de miezul nopţii. Se forma un mică suită cu mezinul în frunte, care îl ducea pe pruncul Isus şi îl punea leagănul păzit de văcuţă şi de măgăruş. Ceremonia se termina aici şi mergeam înapoi la culcare, dar nu era uşor să ne-apuce iar somnul, mai ales pentru că ştiam că la trezire ne aşteptau cadourile.

Cadourile de Crăciun erau mereu subţirele. Pentru fetiţe, o păpuşă, pentru băieţi, un joc de zaruri sau jucăria mecanică în vogă atunci, care să le antreneze dexteritatea, foarte încurajată de învăţători.

Oamenii mari, părinţii, alte rude şi prieteni nu îşi dădeau cadouri, nu se obişnuia aşa. Bradul de Crăciun era cu totul necunoscut, la fel şi Moş Crăciun – cel puţin în regiunile de Centru şi Sud – nu exista. Nişte vorbe destul de vagi ne ajunseseră la urechi de la nişte cunoscuţi care locuiau la Milano şi Torino. Dar de la Roma în jos nu era cunoscut.